Tratamente cu ceai

CEAIUL DE ALOE VERA

Pe langa producerea unui gel emolient, din frunzele de aloe vera se extrage si un suc amar, care este solidificat si van­dut sub forma de pulbere sau capsule, adesea amestecat cu alte ierburi. Abuzul de aloe vera sau se de alt laxativ poate duce la deshidratare si priveaza corpul de electroliti, ceea ce ar putea duce la probleme medicale serioase. Daca luati medica­mente pentru a regla ritmul cardiac, ca digoxin, lipsa de pota­siu ar putea provoca complicatii care va ameninta viata.

Actiune. Frunzele de aloe contin compusi numiti antra-noizi, care actioneaza dual asupra intestinului uman. Mai intai, este micsorata cantitatea de apa si de electroliti (ca sodiu si potasiu) care trece prin peretele intestinal in sange. In al doilea rand, antranoizii trimit apa si electrolitii din sange in intestine. Aceasta actiune duala actioneaza benefic asupra scaunelor, facand din aloe vera un laxativ puternic - poate la fel de puternic ca alte laxative date prin retete.

Utilizare. Sustinatori ai medicinei naturiste spun ca pro­prietatile curative ale aloei vera sunt multiple, dar cel mai cunoscut este ca laxativ. Aloe vera este adesea inclusa intr-un ingredient care ar curata colonul si care promite ca va va revigora prin stimularea aparatului gastrointestinal.

Aloe vera poate avea efecte secundare serioase, facand din ea o alegere deloc buna pentru autotratarea constipatiei. Daca suferiti de probleme constante cu intestinul, mergeti la medic.

CEAIUL DE BUSUIOC

Actiune interna: aromatizant, calmant al colicilor intesti­nale, stimuleaza digestia, este diuretic si antiseptic pulmonar.

Utilizare. Intern se administreaza in colici intestinale, balonari intestinale, bronsita, cefalee, ulcer gastric, anorexie, diaree, colita.

Se foloseste sub forma de infuzie - o lingurita la 200 ml apa clocotita. Se beau 3 ceaiuri caldute pe zi, dupa mesele principale.

CEAIUL DE CASTANE

Familia acestor arbori umbrosi cunoscuti sub numele de castani creste in Europa si in S.U.A. Semintele sunt procesate pentru a se obtine extractul de castan, care este vandut de obi­cei sub forma de capsule.

Actiune. Cercetarile existente sugereaza ca aceasta planta poate diminua umflaturile si alte simptome ale insufi­cientei venoase cronice. S-a aratat cum castanul actioneaza asemenea ciorapilor-compresa.

Utilizare. Tratarea problemelor circulatorii din venele picioarelor, in special insuficienta venoasa cronica.

Sa nu consumati niciodata seminte de castan neproce­sate sau ceai facut din ele; in aceasta forma bruta sunt otravi­toare.

CEAIUL DE CIMBRISOR

Plantele mai sunt cunoscute sub denumirea de lamaioara sau timisor. Contin ulei volatil, substante amare, tanin si zaharuri.

Actiune farmacodinamica.

Intern: antiseptic intestinal, coleretic, colagog, antiseptic al cailor respiratorii, antihelmintic.

Extern: sub forma de bai cu efect antiinfectios si relaxant al sistemului nervos.

Utilizare. Se administreaza in tuse convulsiva, bronsita, raguseala. Actioneaza asupra ficatului si rinichilor. Datorita uleiurilor volatile, ceaiul de cimbrisor poate fi folosit la eli­minarea viermilor intestinali. Este un bun tonic in cazul anemi­ilor.

Extern: Sub forma de bai in reumatism, guta, calmant, plagi, seboree - pentru tenurile grase.

Ceaiul se prepara cu 1-2 lingurite de planta in 250 ml de apa clocotita; se bea in trei reprize in timpul unei zile, de preferinta inainte de masa.

CEAIUL DE COADA CALULUI

Coada-calului este o planta care se gaseste in locurile argiloase si umede.
Planta mai este cunoscuta si sub denumirile de barba ursului si codaie. In scopuri medicinale se foloseste planta, fara radacina. Contine acid salicilic, fructoza si equisetogenina, substante de natura flavonoida, alcaloizii 3, substante de natura glicozidica, cunoscute ca antivitamine B1, acid m.alicsi oxalic, gliceride, vitamina C si saruri de potasiu.
Continand ulei volatil cu actiune antimicrobiana si saruri de potasiu ceaiul se foloseste ca antiseptic si in boli de rinichi si ve-zica. Prin diureza pe care o produce planta actioneaza favorabil in bolile de inima, ficat, piele in guta si reumatism.

Utilizare. In tulburarile digestive, ceaiul din coada-calului combate aciditatea crescuta, favorizand vindecarea ulcerului gastric.

Ceaiul se prepara din 3-4 lingurite de planta maruntita la un litru de apa. Planta se fierbe 10-15 minute, apoi se stre­coara. Ceaiul se bea in 3-4 reprize inaintea meselor. Se reco­manda ma-ceratia de planta la rece ca avand un efect diuretic mai crescut.

Cantitatea de ceai

De regula, în ceasca sau paharul cu 150-200 de grame de apa calda se pun aproximativ 3 grame de ceai si aceasta cantitate poate varia de la un caz la altul, în functie de sortimentul de ceai. De pilda, când se face ceaiul Puer, se pun în fiecare pahar aproximativ 5-10 grame, iar când se prepara ceaiul Wulong, se pune vreo jumatate de ceasca de ceai.

Cantitatea de apa folosita la pregatirea ceaiului este, de asemenea, strâns legata de preferintele si obiceiurile consumatorilor. În regiunile Xingjiang, Tibet, Mongolia Interioara si provincia Qinghai, populate de minoritati nationale, unde populatia consuma multa carne si putina vegetatie, ceaiul este foarte consistent si contine zahar, lapte si uneori sare. În vastele regiuni din nordul si nord-estul Chinei, se consuma de obicei caiul de iasomie în cantitate mare. În regiunile din bazinul cursului inferior si mijlociu al fluviului Yangtzi, se consuma ceaiul verde facut în pahare mici de portelan sau de sticla, iar în fiecare pahar se pune doar o mica cantitate de ceai. În provinciile Fujian, Guangdong si Taiwan, populatiei îi place sa consume ceaiul Kongfu, ceai pus în cantitate mare în cesti sau ceainice mici.

Batrânii si oamenii între doua vârste beau de obicei ceaiul consistent.

Temperatura apei

Temperatura apei este foarte imporanta pentru a face un ceai bun.

Când se prepara ceaiul verde de clasa 1, care este de obicei din muguri fragezi, nu este bine sa se foloseasca apa clocotita. Se recomanda ca apa sa aiba o temperatura de circa 80 de grade, pentru ca ceaiul facut sa se mentina verde, proaspat, iar vitamina C sa fie pastrata în cantitate maxima. Când se fac ceaiul negru sau cel de iasomie, trebuie sa se foloseasca apa de 100 de grade ca sa iasa gustul. Când se fac ceaiurile Wulogn si Puer, se propune ca ceaiul sa fie fiart în apa timp de câteva minute. 

Crusinul este un arbust care poate fi intalnit in diferite regiuni ale tarii, prin lunci, la margina padurilor si in cranguri. In unele locuri este numit crasci, lemn-cainesc, patachina.
De la crusin se foloseste coaja ramurilor si tulpinitelor tinere - Cortex Frangulae. Proprietatile medicinale ale cojii de crusin se cunosc inca de pe la anul 1300.
Coaja contine principii antrachinonice cu actiune purgativa, care au avantajul fata de alte purgative de origine vegetala ca se pot folosi multa vreme fara a produce obisnuinta pentru organism.

Se intrebuinteaza mai ales in constipatiile cronice, sub forma de praf (1-3 g in 24 ore) sau ceai care se prepara astfel: o lingura de coaja maruntita se opareste cu 250 g apa. Dupa un sfert de ora, se fierbe la un foc incet timp de 30 minute. Se strecoara fierbinte, iar ceaiul se bea caldut, seara la culcare. In constipatiile rebele, se repeta doza indicata mai sus, dimineata, pe stomacul gol.
Cantitatea de coaja folosita pentru un ceai este in functie de starea de constipatie a organismului. In cantitate mica are actiune laxativa. Intotdeauna se va incepe cu doze mici, care se vor mari in functie de efectul produs.

Coaja de crusin are proprietatea de a excita bila, marindu-i astfel secretia. Datorita acestei insusiri se recomanda in asociatie cu alte plante ca anghinarea , cicoarea, papadia, in afectiunile ficatului si mai ales in constipatiile datorate insuficientei secretiei biliare.
Bune rezultate da si in obezitate daca se ia in fiecare dimineata cate un varf de cutit de pulbere de coaja de crusin. Unii autori ii atribuie si proprietati vermifuge. Coaja de crusin intra si in conpozitia ceaiurilor: hepatic, laxativ, laxativ-antihemoroidal si a pulberei laxativ-purgative. 

Se foloseste in constipatia cronica, si in insuficienta hepatica. In asociatie cu alte plante: anghinarea, papadia - se recomanda in afectiunile ficatului si mai ales in constipatiile datorite insuficietei secretiei biliare. Da foarte bune rezultate in cazul obezitatii daca se ia in fiecare dimineata cate un varf de cutit de pulbere de coaja de crusin.

Intern, ca decoct: peste o lingurita de coaja se toarna 350 ml apa clocotita, dupa care se fierbe inca 15 minute; se bea seara la culcare. Cantitatea de coaja folosita pentru ceai este in functie de starea de constipatie.

Contraindicatii. Nu se bea in cantitati mari deoarece provoaca colici puternice si scaune lichide. Nu se consuma planta proaspata deoarece provoaca greturi si varsaturi; se foloseste numai dupa un an de la recoltare.

Bune rezultate dă şi în obezitate dacă se ia în fiecare dimineaţă cîte un vîrf de cuţit de pulbere de coajă de cruşin. I se mai atribuie şi proprietăţi vermifuge. Coaja de cruşin intră în compoziţia ceaiurilor hepatic, laxativ, laxativ-antihemoroidal şi a pulberii laxativ-purgative

 

Prepararea și servirea ceaiului

Prepararea și servirea ceaiului

Metoda chinezeasca

Gaiwan este una dintre metodele chinezesti de preparare si servire a ceaiului. Cuvantul gaiwan denumeste micul bol de protelan asezat pe o farfurioara si acoperit cu un capac din care se bea ceaiul. Pasii ce trebuie urmati sunt:

• clatirea cestii cu apa fierbinte – acesta etapa pregateste recipientul in care va fi pus ceaiul, purificandu-l simbolic si practic. Apa fierbinte incalzeste ceasca, detaliu important in prepararare ceaiurilor fine.
• frunzele de ceai (1 sau 2 lingurite) sunt adaugate imediat dupa clatirea cestii, inainte ca aceasta sa se racesca.
• inaintea infuzarii, frunzele sunt inmuiate cu cateva picaturi de apa fierbinte, eliberandu-se aroma ceaiului, ce trebuie adulmecata inaintea adaugarii restului de apa; alta modalitate de inmuiere este turnarea apei fiebinti si scurgerea ei imediat dup aceea;
• infuzarea – calitatea apei este foarte importanta; cea mai portivita apa este cea de izvor cu un continut potrivit de minerale (apa de la robinet si apa distilata nu sunt indicate). Temperatura apei si timpul de infuzare se stabileste in functie de tipul de ceai:

- pentru ceaiul verde: temperatura apei trebuie sa fie sub punctul de fierbere; cu cat temperatura este mai scazuta (60, chiar 50 de grade Celsius), cu atat timpul de infuzare poate fi mai lung si aroma va fi mai puternica, fara a deveni si amara; - ceaiul oolong se recomanda a fi infuzat 3 minute la 80 de grade Celsius; - ceaiul negru se infuzeaza 3 minute la 85 de grade Celsius; - ceaiul pu-erh: se foloseste apa la 100 de grade Celsius, lasand la infuzat intre 3 si 5 minute.

• cand infuzia este gata, se acopera cu capacul; se ridica gaiwanul cu mana stanga, apuncand farfurioara; se trece in mana dreapta si se toarna intr-o carafa mica, miscand usor pozitia capacului si tinand gaiwanul cu degetul mare plasat pe capac si restul degetelor sustinand farfuria.
• daca frunzele sunt intregi si de buna calitate, se poate obtine si o a doua si a treia infuzie, imediat dupa prima.

Metoda gongfu dateaza din aceeasi perioada ca si metoda gaiwan. Se folosesc ceainice mici de ceramica nesmaltuita asezate in boluri intinse. Metoda este similara cu cea gaiwan, insa nu se recomanda a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate datorita proprietatilor ceramicii cu proprietati izolatoare din care este facuta vesela.

Metoda japoneza

Chanoyu, ceremonia japoneza a ceaiului, este o traditie influentata de budismul Zen. Estetica ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului se folosesc chadōgu (unelte de ceai) si matcha (ceai verde sub forma de pudra). Pasii ceremoniei: curatarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu dulciuri apoi prepararea ceaiului si servirea ceaiului: - in chawan (recipientul in care se serveste ceaiul) se pune pulberea de ceai (matcha); - peste matcha se toarna apa fiebinte si se amesteca bine folosind un pamatuf de bambus (chasen); - plecaciuni sunt schimbate intre gazda si musafir in momentul primirii bolului cu ceai; - musafirul ia chawanul cu man dreapta si il aseaza in palma stanga; apoi il roteste in sensul acelor de ceasornic de trei ori inainte sa soarba ceaiul; - cand musafirul a treminat de baut, trebuie sa laude cu voce tare ceaiul; - cu mana dreapta, el trebuie sa stearga chawanul in partea in care l-a atins cu buzele ; - chawanul este intors in sens invers acelor de ceasornic si inapoiat gazdei.

In mod traditional, ceremonia are loc in camere asternute cu tatami, iar gazda, fie ea barbat sau femeie, poarta chimono.

Metoda marocana

In Maroc, ceaiul reprezinta simbolul ospitalitatii si este preparat si servit de capul familiei sau de fiul sau cel mai mare. De cele mai multe ori se foloseste ceai verde (mai ales Gunpowder). Se pregatesc doua ceainice in acelasi timp si in fiecare se pun frunze de ceai; frunzele se clatesc cu apa fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde inmuita se pune menta si relativ mult zahar, apoi se toarna apa clocotita. Dupa cateva minute, gazda sau cel care prepara ceaiul, amesteca si gusta bautura, adaugand zahar sau meta daca este necesar. Cand ceaiul este gata, gazda ridica ambele ceinice si toarna in pahare asezate pe o tava gravata de metal. Se sevesc trei infuzii, din ce in ce mai dulci; dupa a treia, este politicos din partea musafirului sa-si anunte plecarea.

Metoda englezeasca

Ceaiul este preparat urmand cu strictete urmatorii pasi:

• incalzirea ceainicului;
• adaugarea frunzelor de ceai, cate o lingurita pentru fiecare persoana si una in plus “pentru ceainic”;
• turnarea apei fiebinti, dar nu clocotite peste frunze si infuzarea timp de 3-5 minute;
• amestecarea continutului cu o miscare circulara a ceainicului.

Musafirilor li se pune la dispozitie si lamaie, lapte si zahar.

Metoda ruseasca

Ceaiul rusesc se prepara folosind un samovar.

• se prepara o infuzie concentrata de ceai intr-un ceainic;
• se toarna intr-o ceasca putin din ceaiul concentrat si se dilueaza cu apa calda din samovar.

Regatul Unit

Ceaiul a ajuns în Anglia în 1652, fiind consumat la început de nobili datorită prețurilor ridicate. Elizabeth I a înființat John Company, o companie care avea monopol asupra comerțului cu Asia și dreptul de a cuceri teritorii și de a guverna, de a bate moneda, de a purta războaie atunci când ea considera necesar. Acesta a fost cel mai mare monopol din istoria omenirii. El a tinut pretul ceaiului nejustificat de mare, ceea ce a creat in timp multe probleme imperiului britanic. Pentru ceaiul luat de la chinezi, englezii ofereau opiu, pe care îl plantau în coloniile din India.

 Hong Kong

Ceaiul este o băutură importantă în Hong Kong deoarece cultura sa gastronomică a fost influențată și de China și de Regatul Unit, ambele țări unde ceaiul este băut frecvent. Ceaiul din Hong Kong se bea cu lapte, ca în Regatul Unit, și este vândut în timpurile moderne la majoritatea supermarketurilor, autoservirilor și restaurantelor tip fast food. Există și ceaiuri tradiționale chinezești, încluzând ceaiul verde și ceaiul de crizanteme.

Iran
Ceaiul a ajuns în Persia (astăzi Iran) din India, și în scurt timp a devenit băutura națională. Nordul Iranului este o zonă importantă pentru cultivarea plantei de ceai. În această zonă, milioane de persoane lucrează în cultivarea ceaiului. Iranienii au una dintre cele mai mari consumații medii de ceai din lume, și aproape fiecare stradă are o casă de ceai, sau châikhâne. Aceste case sunt locuri importante sociale și în ziua de astăzi. Iranienii beau tradițional ceaiului fără nici un alt ingredient, deși există un obicei unic care nu se găsește nici unde în lume: se plasează un cub de zahăr în gură înainte de a se bea ceaiul pentru a "îndulci" gustul.

 Irlanda

Irlanda este țara cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, fiecare irlandez având o medie de patru pahare pe zi. Ceaiul se bea frecvent în loc de cafea. Obiceiurile și stilurile de ceai sunt similare cu cele din Regatul Unit.

 India

India este printre cei mai mari producători de ceai din lume, și băutură este populară în multe state din țară ca băutură de mic dejun și cină. Este servit în general cu lapte și zahăr și de multe ori cu alte ierburi care dau o aromă plăcută. Majoritatea ceaiului consumat în India este ceai negru, și frunzele de ceai sunt fierte în apă, laptele fiind adăugat la sfârșit. Este un obicei cultural să li-se ofere la oaspeții într-o casă o ceașcă de ceai.

Sri Lanka

Ceaiul în Sri Lanka este servit în stil englezesc, cu lapte și zahăr, deși laptele este întotdeauna încălzit de înainte. Băutul ceaiului este o parte importantă a culturii Sri Lankane.

Efectele asupra sănătății

Ceaiul este o bautura foarte laudata pentru proprietatile sale. Inca din vechime chinezii considerau ceaiul un leac bun pentru diferite afectiuni. Incidenta mai scazuta a unor boli printre consumatorii de ceai a starnit interesul cercetatorilor. Intr-adevar, fitochimicalele din frunzele de ceai ofera numeroase beneficii starii de sanatate. Ceaiul contine flavonoizi, amino acizi, teina, polizaharide si vitamine (C, E, K).

Potentiale beneficii:

• Sistemul cardiovascular: consumul de ceai inbunatateste elasticitatea vaselor de sange si previne aparitia bolilor cardiovasculare prin scaderea nivelului de colesterol LDL, atenuarea proceselor inflamatorii asociate aterosclerozei, sustinerea functiilor endoteliale normale, reducerea trombozei.
• Sistemul nervos:
• Cancer: portivit studiilor, ceaiul verde ajuta sistemul imunitar impotriva toxinelor ce cresc riscul bolilor canceroase, scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale in cazul cancerului de san, contracareaza efectele fumatului, reducand riscurile cancerului la plamani. Alte studii de laborator indica o eventuala protectie impotriva cancerului de colon.
• Sistemul osos: exista unele dovezi care indica o imbunatatire a starii articulatiilor in cazul pacientilor cu artrita reumatoida; impreuna cu o alimentatie bogata in calciu si vitamina D, consumul de ceai poate contribui la mentinerea unei densitati osoase normale la femeile in varsta, reducand riscul fracturilor.
• Metabolism: s-a constata in urma unui studiu proprietatea ceaiului de a creste metabolismul si de a arde grasimile, datorita capacitatii termogenice a ceaiului. Ceaiul verde este eficient in combaterea obezitatii.
• Diabet: in urma studiilor efectuate pe sobolani, s-a constatat ca substantele continute in ceai scad nivelul zaharurilor din sange si previn cataracta la indivizii diabetici.
• Sistem imunitar: exista indicii ca aceasta bautura poate ajuta organismul sa lupte impotriva infectiilor.

S-a descoperit ca adaugarea laptelui reduce semnificativ efectele benefice ale ceaiului. Caseina din lapte se leaga la polifenolii antioxidanti din ceai, blocand efectele ceaiului asupra sistemului cardiovascular si proprietatile preventive impotriva cancerului. Un efect pozitiv este legarea substantelor din lapte la taninuri, neutralizand efectele negative ale acestora. Laptele de soia, necontinand caseina nu are asemenea efecte asupra ceaiului.

Multe din studii care indica numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe de a fi exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie dupa testari pe esantioane de populatie, descoperirile putand fi influentate si de alti factori.

Efecte negative:

• Anemia feripriva: compusii fenolici din ceai (precum si cei din cafea, vin rosu, unele frunze, nuci si legume) inhiba absorbtia fierului in organism.
• Prezenta fluorului si a aluminiului: toate frunzele de ceai contin fluor, cele mature de 10 pana la 20 de ori mai mult decat cele tinere, deoarece planta il absoarbe foarte usor. Ceaiul cultivat in regiuni poluate trebuie evitat, deoarece fluorul reduce proprietatile anti-cancerigene ale ceaiului si chiar cauzeaza afectiuni neurologice si renale, precum si osteoporoza, artrita si cancer de tract digestiv.
• Oxalati: desi oxalatii sunt un ajutor eficient in lupta cu infectiile, inclusiv cu HIV, acumulurarile afecteaza sanatatea rinichilor; concentratiile de oxalati din ceai sunt mici, fiind nevoie de mari cantitati pentru a produce acumulari periculoase.

Despre ceai

Ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.). În funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul negru. Compoziția chimică a ceaiului variază în funcție de recoltă, condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare; dintre componenți amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găsește in cafea, maté și nucile de cola), tanin și uleiuri volatile.

Producția mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.

Termenul ceai desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate

Planta de ceai iși are originile în partea de sud-est a Asiei, în regiunea formată din nord-estul Indiei, nordul Burmei (Myanmar) și provincia Yunnan (China). Ceaiul a fost întrebuințat pentru prima oara de chinezii din provincia Yunnan, folosindu-se atât la prepararea băuturilor cât și a mâncărurilor.

Ceaiul fiind de mare importanță pentru civilizațiile asiatice, s-au născut legende despre descoperirea sa.

O legenda populară chineza spune că impăratul Shennong a descoperit ceaiul în timp ce bea dintr-un bol cu apă fierbinte la umbra unui copac, în anul 2737 î.Hr. Câteva frunze se scuturară în bolul impăratului, făcând culoarea apei să se schimbe. Curios din fire, Shennong luă o sorbitură si fu plăcut surprins de aroma și de proprietățile revigorante ale băuturii.

Altă legendă, din vremea dinastiei Tang, atribuie răspândirea ceaiului lui Bodhidharma, fondatorul scolii budiste Zen. Acesta, după ce meditase în fața unui zid timp de nouă ani, s-a intâmplat să adoarmă. Disprețuindu-se pentru slăbiciunea sa, iși tăie pleoapele și acestea căzură pe pământ unde prinseră rădăcini, din ele crescând tufe de ceai.

Dovezi materiale ale întrebuințării plantei sunt recipientele cu ceai descoperite în morminte datând de pe timpul dinastiei Han (206-220), iar prima atestare documentară aparține unui funcționar chinez despre care se știe că a murit în anul 273; despre planta de ceai se poate să fi pomenit și Confucius în scrierile sale cu 600 de ani înainte, însa atestarea este nesigură. Cert este ca în timpul dinastiei Tang (618-907) băutul ceaiului devenise popular datorită gustului sau și a calităților sale medicinale. Ceainăriile atrăgeau artiștii vremii, unul dintre ei, Lu Yu (723-804) fiind autorul primului tratat despre ceai: Cha Jing (Obiceiurile ceaiului).

Cam in aceeași perioada (648-749), ceaiul a fost introdus și în Japonia de către un calugar budist, Gyoki; el a plantat arbuștii în 49 de grădini ale templelor; în secolul al XIII-lea un preot Zen a creat Ceremonia ceaiului (Cha-no-yu).

Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea apar mențiuni rare despre acest obicei și la europeni, autorii acestora fiind negustorii și misionarii portughezi care trăiseră în părțile acelea răsăritene. Dar nu portughezii au fost cei care au făcut primele importuri de ceai în Europa, ci olandezii. Prima ladă cu ceai care-a fost înregistrată într-un port european a ajuns la Amsterdam în 1606 și pe parcursul secolului a câștigat în popularitate. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din Olanda s-a răspândit și în alte țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul, fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.

Principalele tipuri de ceai

Ceaiul alb

Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor și a frunzulițelor foarte tinere pe care se distinge incă puful alb. Procesarea ceaiului este simplă și nu presupune altceva decât uscarea frunzelor la o temperatură relativ scăzută, de multe ori fiind lăsate să se usuce la soare. Obiectivul este obținerea unui grad cât mai scăzut de oxidare (“fermentare”). Pentru că ceaiul alb nu este oxidat și rulat, perișorii argintii rămân vizibili, constituind un semn al calității procesării.

Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare foarte deschisă, cu savoare delicată.

Originile ceaiului alb sunt plasate, potrivit tradiției, în provincia chineza Fujian, frunzele provenind din soiul Da Bai (Marele Alb).

Dintre varietățile de ceai alb, mai cunoscute sunt:

• Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint): obținut numai din mugurii nedeschiși, cărnoși, fără defecte, acoperiți cu perișori albi; mugurii sunt culeși primăvara, pe timp uscat. Aceasta este cea mai scumpă varietate de ceai alb și este produs aproape in exclusivitate în provincia Fujian din soiul Da Bai.

• Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb): ceai de calitate foarte bună, considerat a fi al doilea tip de ceai pe scara valorică dupa Yin Zhen; sunt culeși nu doar mugurii ci și primele doua frunzulițe acoperite cu puf argintiu; la fel ca și Yin Zhen, este cules primăvara, niciodata pe timp ploios și numai dupa ce roua s-a evaporat complet de pe plante.

• Gong Mei (Sprâncenele onoarei): ceai alb de gradul trei, provenit mai ales din culturile soiului Xiao Bai.

• Shou Mei (Sprancenele vietii lungi si nobile): cules in urma ceaiurilor Yin Zhen și Bai Mu Dan; pentru că este recoltat mai târziu, compoziția sa constă din frunzuliele tinere și mugurii rămași de pe urma recoltărilor anterioare. Gustul său este fructat, asemănător ceaiurilor oolong.

• Ceylon White (Ceai alb de Ceylon): ceai apreciat, produs în Sri Lanka; cultivat la altitudini situate între 2200 și 2500 m, cules manual și uscat la soare. În urma infuzării rezultă un lichid auriu cu gust delicat, având note de miere și pin.

• Darjeeling White (Ceai alb de Darjeeling): cultivat la 2000 m altitudine, ceaiul este recoltat și rulat manual, apoi uscat la soare. Culoarea sa este auriu pal, iar gustul suav și ușor dulce.

Ceaiul verde

Ceaiul verde este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere. Majoritatea ceaiurilor verzi sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice. Frunzele pot fi uscate prin metoda tradiționala chinezească de prăjire în tigaie sau prin metoda japoneză de oprire a oxidării cu abur fierbinte; aceste procedee distrug enzima responsabilă de oxidarea frunzelor.

Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o ușoară nuanța verde-gălbuie si aromă delicată specifică.

Originar din China, este cel mai consumat tip de ceai în tarile asiatice, fiind popular și în restul lumii.

Ceaiuri chinezești:

Ceai verde Chun Mee

• Longjing (Fântâna Dragonului): varietate superioară de ceai; este cules și rulat manual, apoi prăjit uscat în tigaie. Este unul dintre cele mai falsificate ceaiuri.
• Gunpowder (Praf de pușca): cunoscut și sub numele zhuchá. Frunzele sunt rulate sub formă de granule, asemănătoare cu cele de praf de pușcă.
• Bi Luo Chun (Melcul verde de primăvară): ceai foarte apreciat, asemănător ceaiului alb, cu gust floral-fructat.
• Chun Mee (Sprâncene prețioase): ceai mai acid și mai puțin dulce decât varietățile obișnuite.
• Hou Kui (Pașnicul suveran al maimutelor): deosebit prin aspectul său, două frunze drepte flancând un mugure mare cu peri argintii.

Ceaiuri japoneze (ocha):

• Gyokuro (Picătura de rouă): cel mai prețios ceai japonez. Cu cel puțin două săptămâni înainte de recoltare, frunzele sunt acoperite, pentru ca diminuarea luminii solare să dulceața ceaiului.
• Matcha: ceai măcinat sub formă de pulbere fină, folosit în cadrul Ceremoniei ceaiului, dar și pentru a da gust și culoare unor feluri de mâncare.
• Sencha: ceai japonez nefărâmițat, cu gust ierbos provenit din prima și a doua recoltă.
• Bancha: ceai provenit din a treia și a patra recoltă; are o aroma puternică de fânețe.
  

  

  Ceai verde Jasmine
• Kukicha: ceai obținut din rămurele și codițe de ceai. Gustul său amintește de cel de nuci și de rooibos.
• Tamaryokucha : ceai verde cu aromă de fructe de pădure, migdale, citrice și ierburi.

Ceaiuri aromatizate:

• Jasmine: ceai verde impregnat cu parfum de iasomie; procedeul este originar din nordul Chinei și constă în așezarea alternativă a straturilor de ceai și flori, urmata de o a doua uscare a ceaiului dupa impreganare șî îndepărtarea florilor.
• Osmathus: ceai obținut printr-o metodă similară cu cea de obținere a ceaiului Jasmine.
• Ceai vietnamez cu lotus: florile de lotus Nelumbo nucifera sunt împănate cu frunze de ceai verde; ceaiul este lăsat astfel peste noapte pentru ca parfumul florii să intre în frunzele de ceai. Un alt procedeu este coacerea ceaiului împreună cu staminele de lotus.

Ceaiul oolong

Ceai Bu Zhi Chun

Ceaiul oolong (Ceaiul Dragonului Negru) este un fel de ceai tradițional chinezesc, semioxidat, numit qīngchá (albastru-verzui). În functie de numărul de zile care trece între recoltare și uscare, ceaiul oolong poate fi “fermentat” în proporție de 10-70%, situându-se din acest punct de vedere între ceaiul verde și cel negru. Lichidul obținut poate de la verde deschis până la auriu închis, iar aroma sa poate fi ierboasă, florală sau fructată, lăsând în gură un gust dulceag.

Varietăți de ceai oolong:

• Da Hong Pao (Marea robă roșie) : ceai chinezesc foarte prețuit; gustul său diferă în funcție de condițiile din locurile de cultivare și de prelucrarea ulterioară.
• Shu Xian (Zâna apei): este un ceai oolong oxidat destul de puternic, de culoare închisă și cu gust puternic de miere.
• Tie Guan Yin (Zeița de fier a milei)
• Pouchong/ Baozhong: foarte puțin oxidat, considerat câteodată drept un ceai verde; gustul său este floral, iar cele mai bune ceaiuri din această varietate au o aromă suavă de pepene galben.
• Dong Ding: ceai de proveniența taiwaneză, floral cu note de miere și de cantalup.
• Formosa Oolong: ceai din Taiwan (denumirea sa provenind de la numele dat de portughezi Taiwanului: Isla Formosa - Insula Frumoasa); are gust de fructe și se servește fără adaosuri.

Ceaiul negru

Numit de chinezi ceai roșu (Hongcha), acest tip de ceai este obținut lăsând frunzele de ceai să se oxideze complet în mod natural înainte de a fi uscate. Frunzele sunt lăsate pentru început la uscat cel mult 18 ore în lădițe de lemn, apoi sunt rulate și întinse în încăperi umede și reci. Acest procedeu dă frunzelor culoarea neagră.

Ceaiul negru iși păstrează aroma mai bine și timp mai îndelungat decât ceaiul verde. Infuzia are culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate, putând avea arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț.

Ceai negru Dian Hong

In țările europene, această formă a ceaiului chinezesc este cea mai consumată.

Ceai chinezesc:

• Lapsang Souchong: originar din provincia Fujian; este un ceai negru afumat (uscat in fumul unor ace de pin arzand); aroma sa este puternica, asemanatoare mirosului unui foc de tabara.
• Keemun: ceai de culoare rosie-portocalie, cu aroma echilibrata de fructe si note de pin si flori; este un componet de baza al cunoscutului amestec English Breakfast.
• Dian Hong: ceai din provincia Yunnan, avand o proportie destul de mare de muguri aurii; cele mai fine ceaiuri din aceasta varietate dau un lichid oranj-auriu, dulceag si cu gust catifelat, deloc astringent; varietatile mai ieftine produc un lichid de culoare mai inchisa care pot fi foarte amare.

Ceai indian:

Ceai negru Assam

• Assam: ceai cultivat la nivelul marii; in urma infuziei rezulta un ceai tare, puternic aromat, cu gust de malt si culoare intensa. Se foloseste si in amestecurile English Breakfast, Irish Breakfast si Scottish Breakfast.
• Darjeeling: foarte apreciat, infuzia este limpede, de culoare deschisa, variind de la auriu la rosiatic; este un ceai floral, astringent, cu note fructate.
• Nilgiri: ceai foarte aromat, parfumat, savuros.
• Ceylon: gustul variaza in functie de regiunea de cultura; de obicei culoarea infuziei este intensa, maro-rosiatica, gustul aspru, intens aromat.

Amestecuri de ceai negru:

• Earl Gray: amestec de ceaiuri negre aromate cu ulei volatil de bergamota. Amestecul original continea ceai negru indian si ceai negru de Ceylon.
• English Breakfast: amestec variabil de ceai negru de Assam, Ceylon, Keemun. Gustul este intens, complex, aspru.
• Irish Breakfast: cel mai adesea este un amestec de ceaiuri negre foarte tari de Assam, mai rar intrand in componenta sa si alte varietati.
• English Afternoon: amestec de ceaiuri negre mai usoare decat cele folosite la ceaiurile Breakfast.
• Russian Caravan: amestec de ceai afumat Lapsang Souchong, ceai Keemun sau Yunnan; intre ingrediente se pot regasi si ceaiuri oolong.

Ceaiuri aromatizate:

• Earl Grey
• Rose Congou: ceaiul negru este lăsat la oxidat împreună cu flori de trandafir.

Ceaiul pu-erh

Ceai pu-erh sheng

Acest tip de ceai este făcut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de dimensiunea unei palme). Denumirea provine de la târgușorul Pu-erh din provincia Yunnan, unde comerțul cu acest fel de ceai inflorea în vremea dinastiei Tang (618 - 907). Este singurul tip de ceai care se imbunătățeste pe măsură ce se învechește; de fapt, un ceai pu-erh de bună calitate se obține printr-o învechire de cel puțin câțiva ani. Ceaiul pu-erh este disponibil în diferite stadii de oxidare iar procesarea presupune de obicei și comprimarea frunzelor în diferite forme. Există doua categorii principale în care poate fi impărțit acest tip de ceai:

• sheng – deloc sau foarte puțin oxidat înainte de a fi presat în diverse forme ;
• shu – oxidat, mult sau puțin, apoi comprimat sau lăsat în forma liberă (necomprimată).

Ceaiul sheng neînvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar ceaiul pu-erh shu și cel sheng învechit sunt considerate ceaiuri negre.

Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci sălbatici bătrâni, uscate la soare și prelucrate manual.

Ambele tipuri de ceai se depozitează in locuri răcoroase, ventilate și uscate, ferite de lumina soarelui unde stau la oxidat vreme de mai mulți ani, gustul catifelându-se in urma acestui proces. Ceaiul shu necesită 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai bună, iar cel sheng devine mai bun an dupa an dacă este păstrat în condiții potrivite.

Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu roșiatice; infuzia este limpede, are culoare roșiatica și un gust puternic, cu atat mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi. Caracteristicile frunzelor uscate și ale infuziei diferă in funcție de vârsta și de forma în care frunzele au fost păstrate (comprimate sau nu).